Taste anxioase

Stai... Opreste-te... Opreste-te din gandit... Stai si asteapta o secunda... asteapta doua, asteapta saizeci... Asteapta cat poti. Asteapta cat vrei. Cat ai chef. Aspira la o secunda, un moment in timpul vietii tale pe care te pregatesti sa-l memorezi, uitand rutina proaspat scoasa din cuptor. Serveste-o la farfurie ca un meniu in ziua de salariu, ca suneteul unei sticle proaspat desfacute, ca mirosul unui pachet proaspat deschis, ca plicul proastat deschis. Ca orice alta minciuna ce te duce departe macar odata pe luna. Si odata pe luna iti amintesti cine mai esti. Odata pe luna investesti in amintiri in timp ce altii trebuei sa te-ntealaga ca fierbi in tine. O minciuna dezbracata ce sta sa priveasca-n gol ca o adresa pe youtube, incercand sa recuperezi date demult apuse construind nimic....

Dezastrul uman (cine mi-a furat creioanele)

Mă întorc la tine, pentru că tu mereu ai să mă aștepți indiferent de cât de mult timp ar trece. Cel puțin până nu o să ardă tot ce e în jurul nostru...

                Dacă este vorba de oameni, uneori poate că dinamita este cel mai bun răspuns, iar motivația este una cât se poate de simplă. Uneori, cel puțin câteva zile pe an, viață ajunge în punctul în care să pară cât se poate din interesantă și plăcută, caracteristici dobândite în urma unui efort personal susținut. Două zile, trei zile, patru zile....apoi apar oamenii. 

             N-ai idee, cum de nu au fost loviți de cineva în trafic până acum, n-ai idee cum de nu se află la pușcărie. N-ai idee ce anume ai făcut să meriți prezența lor în viața ta, chiar dacă o parte dintre ei au fost aleși chiar de tine. Îți amintești când până și blocurile jegoase începuseră să radieze de culoare?  Succes acum în a mai găsi farmecul odată ce au trecut și ei pe acolo. Treptat te reîntorci în punctul în care nu mai poți să-i înțelegi, nici ei pe tine și nici pe tine însuți. 

               Într-o discuție purtată acum mai multe luni, cu unul dintre oamenii ce merită mai multă bere decât napalm, spre deosebire de restul... Concluzia rezultată a fost că pentru a te place și respecta cei din jurul tău, este necesar să ai ceva de oferit la schimb. Un statut social, anumite trăsături de imagine care să nu mai sugereze că pasiunile tale preferate sunt berile la 2,5 și înmormântările de țigani pe cântecul Happy Days. Să nu mai zic de faptul că de vrei să țină cinev la tine, e cazul să mai lași hanoracele negre și să încerci niște cămăși sau bluze. Să nu mai zic de necesitatea unui job și în general 1000 de alte abilități supranaturale, Sammy....get the beer!

                 Timpul a trecut și cât de ciudat ar putea să pără uneori, ajungi să primești exact ceea ce-ți dorești. Nu l-aș numi statut, ci mai degrabă un rost la tot ce ți-ai dorit să să materializeze de mai bine de 10 ani. Cu toate acestea, orice formă de validare a venit de cele mai multe ori în foarte mică măsură, mai ales din partea celor de la care ai așteptat-o foarte mult, și pentru care a constituit o parte din motivație. Atâta timp cât la sfârșitul zilei, rămâi doar tu, o tastatura și țânțari ce încercă să te mănânce, nu ai cum să umpli toate golurile interne. Nu este nici în regulă să-ți utilizezi reușitele în mod narcisistic  la nesfârșit pentru a te putea simții mai bine. 

                  Când ai reușit să ajungi pe drumul către armonie, atunci oamenii devin tot mai egoiști, ignoranți, mincinoși,  nepăsători, și îngâmfați, iar superficialitatea nu este o scuză pentru faptul că nu poți să vezi, să înțelegi și să apreciezi ce ai în fața ta...Ci doar un foc de paie într-un viscol. No să-ți fie prea mult timp cald.

            Ce-i o zi, ce-i pământul de sub o piatră umedă..nu-i mare diferență.

Paradoxul ego-ului...

                

               Încăpățânarea virtuoasă este produsul instinctului de autoconservare implacabil, ce nu se poate depăşi. Individul consideră că deține adevărul întrucât acționează conform propriului set de valori. "Așa vrea!", voința în acest sens se manifestă ca o supremație a ego-ului. Este inutil să încerci să îi demonstrezi că acțiunile lui sunt greşite, întrucât ele se bazează pe un raționament ce derivă din instinctul prim, acela de autoconservare. Individul îşi va apăra setul de valori prin argumentul tacit şi insolubil "pentru că aşa vreau". Însă argumentul rostit va părea rațional. 

                 Un argument nu poate fi corect sau greşit, pentru că este subiectiv, chiar dacă se bazează pe adevăruri universale, deoarece individul le va transfigura prin intermediul percepției lui, prin prisma sa, a experiențelor anterioare, în aşa fel încât îi vor fi favorabile. Individul are dreptul prin natură să afirme că posedă adevărul. "Pentru că aşa consider!" este aşadar "pentru că aşa vreau!". După cum afirmă şi Nietzsche "eu vreau" intersectează ideea supremației ego-ului. "Eu trebuie să am dreptate pentru a exista mai presus de ceilalți, pentru a le fi superior, pentru a le supraviețui." Încăpățânarea este astfel un drept natural. PARADOXUL EGO-ULUI. 

              (Teza şi antiteză) Sinucigaşul îşi neagă instinctul de autoconservare prin acțiunea de a-şi curma viața? Sinucigaşul demonstrează că este incapabil de o opinie sau că este indiferent față de a se afirma superior celorlalți. Dacă sinucigaşul a renunțat la orice speranță înseamnă că acesta se dă bătut, este învins de ceilalți, deoarece experiențele de natură socială l-au nedreptățit şi l-au asuprit. În urma conflictelor cu semenii săi, victima consideră că trebuie să pună capăt suferinței. Din această perspectivă, sinucigaşul este dominat şi doborât. Suferința îl face să renunțe la dreptul său natural de a se proteja şi devine inferior semenilor săi ce i-au pricinuit nedreptatea. Însă sinuciderea ar putea fi, în esență, chiar opusul acestei reguli a supremației celui mai puternic, cel puțin în mintea făptaşului.  

            Ar putea fi sinuciderea o exclamare tacită a mândriei, declanşând un sentiment de superioritate în amara tristețe şi dulcea nebunie cu care sinucigaşul se confruntă? Deposedatul fățarnic al dreptului său natural de a se conserva spune STOP pentru a-şi opri umilința resimțită în inconştient? Umilința ego-ului de A SUFERI (de a fi afectat) din cauza nedreptăți celorlalți.Sinucigaşul îşi curmă existența mizerabilă pentru a nu fi mâncat de mulțime? Sinuciderea este paradoxul prin excelență al unei legi prestabilite a naturii. Individul se deposedează de darul divin pentru a-şi crea impresia că este în controlul propriului destin şi că poate ieşi din capcana în care este prins? 

                  Aşadar, este sinucigaşul un învins sau o persoană mândră până în patologic? Este lipsit de încăpățânare sau este atât de convins de faptul că recurgând la o metodă atât de drastica îşi va dovedi superioritatea?

                                             (Scris de Octavia)

Fumez. Poem Alb

Fumez pentru că sunt jalnică.

Fumez pentru că mă lamentez, ca apoi să mă autocompătimesc,

Fumez pentru ca îmi e dor de tine!

Când fumez, mă gândesc la tine, la faptul că e o greşeală…

să fumez cu tine în gând.

Fumez noaptea pe fereastră și mă uit la stele când dormi,

Fumez pentru că ne desparte distanța și ne desparte timpul …

Fumez pentru că am 18 ani şi tu ai 24.

Fumez deoarece cred că te iubesc, dar nu ştiu sigur.

Fumez pentru că nu cred că mă pot dedica unui asemenea sentiment.

Fumez dimineața la cafea cu mama și fumez pentru că nu ii pot spune că îmi doresc să fiu altundeva!

Fumez pentru că nu fac ceea ce ar trebui.

Fumez pentru că nu îi pot spune nimănui de ce fumez…

Fumez pentru că am suferit şi am certitudinea că voi suferi în continuare.

Fumez pentru că nu sufăr cât ar trebui.

Fumez pentru că am sentimentul sfâşietor că îmi distrug viața, fumând dar nu mă pot opri.

Când fumez la 5 dimineața pe fereastră, mă gândesc la toate aceste lucruri și mai aprind o țigară…

Când fumez la 5 dimineața la fereastră, fixez cu privirea o stea şi aştept să se stingă…

Deja 3 zile de când aştept şi fumez

Fumez pentru că ea a murit deja, dar încă pot să îi văd lumina…

Fumez pentru că aştept ca lumina ei să se stingă.

Fumez pentru că ura e doar o iubire alterată…

Fumez pentru că iubirea moare şi steaua nu!

 Nu cât timp voi trăi eu și voi trăi puțin pentru că fumez.

Fumez şi aştept să răsară zorile. pentru că îmi e teamă de noapte…

 pentru că mă trezesc la prânz ca să fumez din nou!

Fumez deoarece nu sunt fericită.

Fumez deoarece ca să trăieşti pe placul inimii, ai nevoie de bani Iar eu sunt săracă Iar puținii bani pe care îi am, îi fumez…

Fumez pentru că vreau să trăiesc şi nu pot, pentru că sunt un paradox ..

Fumez pentru că sunt un geniu probabil…și fumez pentru că nu am voința să devin mai bună.

Fumez pentru că nu ştiu ce să pictez… 
Pentru că mâinile mele refuză să se mişte, mai puțin când fumez

Fumez pentru că am atâtea cuvinte pompoase în cap şi nu ştiu cum să le aştern pe hârtie!

Fumez pentru că sub presiunea senzației acute, cuvintele sunt prea sărace…

Fumez fiindcă ştiu să scriu frumos de fapt, dar nu am chef pentru că orice aş face voi regreta

Fumez pentru că e prea târziu, fumez pentru că e prea devreme!

Fumez pentru că nu am o dogmă fumând, sper să născocesc una..

Fumez pentru că vreau să călătoresc, în special în Tibet, unde cred că mă voi lăsa de fumat fiindcă îmi voi găsi credința,

Fumez pentru că aş vrea să vi cu mine!

Fumez pentru că nu se va întâmpla…

Fumez în cinstea oportunităților şi amintirilor pe care nu le vom cunoaşte.

Fumez pentru că nu ştiu dacă îmi mai doresc ceva cu adevărat,

Fumez pentru că spun lucruri în care nu ştiu dacă cred, fumez fiindcă mă îndoiesc de o afirmație atunci când spun "cred"… 
 Fumez fiindcă nu ştiu. NU ŞTIU! Nu ştiu de ce fumez. Acum fumez. Şi mă simt străină de mâna ce o văd ținând țigara.
                                                            '' text și pictură de Octavia Anghel ''

La dracu-n praznic 3 (dacă crezi, bate din palme!)

           La fel ca multe opere literare de mare importanță, nici asta nu s-ar fi putut termina decât sub forma unei trilogii. De asemenea cifra 2 nu are atât de multă stabilitate indiferent de context.

         Chiar dacă în realitate a fost vorba de o eliberare condiționată, sentimentul general a fost mai mult similar unei evadări riscante, date fiind apucăturile de latrină ale unui coleg de celulă recidivist. Poate că a fost mirosul, poate că a fost același scârțâit zilnic al ușilor, dar acum zbori în compartimentul noii libertății, printre lanuri de grâu și orz.

         Acum ce poți face cu libertatea? În primul rând intri în panică, la fel ca toți cei care au mai trecut prin asta înaintea ta. E fascinant uneori să observi cât de confortabil poți ajunge să te simți cu  aceiași lesă la gât zilnic, dar bănuiesc că asta face parte din normele legale de funcționare ale secolului 21. Ai intrat la pârnaie pentru două tone de cartofi, dar acum că te-ai întors, au încercat să te vândă pe un carton de ouă stricate. Mereu aceiași poveste, dar nu contează pentru că mirosul de plastic încins îți reamintește de copilărie și imaginile cu case făcute scrum de la televizor. Nostalgie..

           Au mai rămas câteva documente de ridicat de la centrul regional, dar nu poți din păcate să dai foc la cazier. Dacă crezi, bate din palme! Mâine dimineață autocarul pleacă spre Tijuana, unde n-o să mai conteze dacă că în urmă cu câteva ore au încercat să te vândă pe două cartoane. Doar cartoane!

          Cel puțin în Tijuana nu știu prea mulți oameni cine ești. Rutina zilnică decurge în felul următor: Te trezești, mănânci ceva, transpiri mult (având în vedere că e suficient de cald încât să-ți carbonizezi o părticică din creier), mai mănânci ceva și apoi te culci. E greu de crezut că la sfârșitul săptămânii poți să dobândești un soi de împăcare din asta când alții găsesc aurul în țărână, dar se materializează ca și ceva firesc. Când te înțelegi mai bine cu mărăcinii, e doar o altă lesă. Un patron nenorocit nu ți-ar răsplăti eforturile, deși în cazul de față a fost un nenorocit prin simplu că te-a trimis 2 luni de-a lungul coastei Pacificului (sau cel puțin așa a părut).
            Dacă crezi, bate din palme! Îți zici că era mult mai plăcut printre buiazele de care trebuia să te ocupi. Ai prins rădăcini la rândul tău precum una, și doar nevoia de hidratare te mai mișcă din loc. Ramurile acestea uscate sunt o povară, dar prima lună se transformă brusc într-un medicament. Prima luna este mereu cea mai interesantă, cu ploi de bomboane și accente ciudate. Diabetul 'tip 3' are caracter acut, dar asta nu înseamnă că trebuie să te îmbolnăvești...și te-ai îmbolnăvit! Timpul își cere dreptul de a sta lângă timp, dar nu știe cât de meschin și fals poți fi cu adevărat. Luna a doua se hrănește fără să vrea cu ce ai luat la tine din Tijuana. Hidratarea diluează otrava și nu doar atât. Ai crezut că tot ți se cuvine și ai forțat scurgerea timpului ce acum, e pe cale să te izbească precum un tsunami de visuri împrumutate. Fuga rapidă spre Tijuana, rămâne singura soluție. Cu toate că ai construit un dig, ocazional se mai revarsă peste acesta fragmente de la dezastrului, condensate prin grohăituri.
            Deschizând ochii în prima dimineață de la revenirea în Tijuana, realizezi că rutina a dispărut. Au dispărut bomboanele, buiazele, a dispărut și digul, a dispărut și timpul. Nu mai este cald deloc afară, chiar plouă mărunt de câteva ore. Pe stradă zărești doar un câine, un porc și  o clementină pictată cu pelerina de ploaie. Clementina dispare...zgomote de nebunie. Cumva ai ajuns blocat într-un univers paralel în care tot ce s-a întâmplat, are relevanța unui vis pe timp de febră. Fiecare dimineață pare a fi la fel de ireală, ca și cum nimic din ziua precedentă nu s-a întâmplat cu adevărat. Nimic nu a contat cu adevărat...
             Dacă crezi, bate din palme! Probabil că așa este în purgatoriul, în care tot ce ajunge prin zidul crăpat sunt câteva șoapte indescifrabile și adieri polare, Destul de familiare acele șoapte, aproape ca un fel de avertisment din trecut. E frigul de care nu poți să scapi indiferent câte tone de lemne ai tăia, o iarnă inevitabilă a jigodiei ce nu ține cont de exuberanța din pivniță sau cilindrul jegos al maimuțoilor.
           
    Au să te bage iarăși la pârnaie, ai să vezi bomboane, nămeții vor încerca să te îngroape. Dacă încă mai crezi, bate din palme!
              
                

La dracu-n praznic 2 (Autoexil)

...și conceptul de personalitate a devenit doar pretext prin care încerci să te simți deosebit în comparație cu persoanele pe care le știi... sau nu din jurul tău? Nimeni nu cunoaște pe nimeni. E similar cu a pune cât mai multe decorațiuni la ferestre, de sărbători. Totul trebuie să fie un joc de lumini cât mai diversificat, pentru a atrage atenția! Există și cazuri nefericite în care nu și-au permis să plătească factura la energie electrică.

          E dificil să mai deosebești bezna de norul negru și agitat de fum. Doar prin miros și nelipsita conexiune la internet...internetul a adus câteva schimbări pozitive într-un sector relativ neașteptat. A reușit să îmblânzească alcoolicii aflați sub vârsta de 35 de ani, ce acum se autoexilează în loc să cauzeze prea multe neplăceri ''apropiaților''. Cu o sticlă în mână și o mână pe mouse, aproape în fiecare seară după ora 8. 

          Să dezvolți un ego e similar de foarte multe ori cu a fi beat, în special dacă adaugi la pachet și  atitudinea pozitivă asupra vieții, cu iz de panouri publicitare ce înfățișează danturi extra albite. Adevăratele vibrații pozitive le aduni din mijloacele de transport în comun, în serile ploioase. Inevitabil ajungi să stai cu mâinile în aer și să interacționezi cu persoane noi, descoperind mereu nevoile comune, în special cea de a mai respira. Mirosul vag de șampon al părului cucoanei din față, ce acum stă lipită cu fundul de tine...''ai ajuns în București, de aici unde mergi mai departe?'' Răspunsul ironic e mereu același: La cules de pere în Spania!

           Poate ca autoexilul nu este mereu cea mai bună soluție, dar te face să nu-ți reamintești că în cutia de cadou atât de bine sigilată, nu se află de fapt nimic. Cum spunea și Farrokh Bulsara cu rapsodia lui...cutia o folosești cel mult ca pe o momeală până când te ascunzi iarăși pe o perioadă nedeterminată, deoarece singurele persoane ce merită a fi dezamăgite prin vorbe și acțiuni (sau mai bine zis inconsitența lor), sunt cele ce pot să te amendeze. Dacă pentru cei mai mulți, 'te iubesc' reprezintă cele mai importante două cuvinte, restul se mulțumesc doar cu un 'non-stop'.

           Pentru omul palid, cei mai buni prieteni sunt cinismul și nopțile.

        

           

La dracu-n praznic (25 de saptămâni)

             Unul din cele din cele mai importante lucruri ce trebuie reținute în viață este acela de a ști când trebuie să-ți ții gura. Și să ai mereu o brichetă la îndemână. E un pic îngrijorător să trebuiască să te limitezi, chiar dacă nu folosești mai mult de 400-500 de cuvinte pe zi. Degete nenorocite ce-ți mai alimentează temporar moralul. Ce rimează cu moralul? Nu contează...

             Mereu aceia ce au coborât mai greu din "pătul", sunt infectați de microbul conversației. Tot ei sunt cei care votează, își trimit copii la lecții de tractor sau pian și au impresia că pot să realizeze schimbări majore, când în realitate este doar o amăgire aproape complexă. O amăgire desenată cu meniuri aburinde la 12 lei și plăcuțe de înmatriculare. Lăsa-i pe ai să își ia o porție dublă. Lasă-i pe ei să orice...

             În timp, constați că sunt foarte multe 'chestii' pe care nu le pe care nu le poți avea, cel puțin nu în totalitate. Mici firmituri față de care încerci să nu creezi o dependență. Uneori trebuie doar să ți-o imaginezi, chiar dacă doare foarte tare după ce deschizi ochii. Și ce doare... De data aceasta, ține-o cât se poate de ascunsă. Mai este o dependență ce te lovește precum Săgeata Albastră, și n-ai nici cea mai vagă idee cum de s-a întâmplat. Încă o minciună ce o îngropi adânc în nisipul vecinilor. 

            E mai simplu să cauți acul în carul cu jigodii umblătoare, în loc să-l strigi pe nume. O altă scuză de căcat! Care mai e farmecul unei nopții ploioase la sfârșit de săptămână, fără mahmureala de a doua zi? Fără somnul de după-amiază? Nomadismul acesta mutant al anului 2015 și-a pierdut orice sens. Același deșert întins pe câteva sute kilometri, în care găsești doar buiaze spinoase, mai mult sau mai puțin toxice. Uneori, la dracu-n praznic pare cel mai confortabil refugiu. E precum scorbura unui copac uscat ce acum stă ca mărturie a unei perioade în care nu s-a dus totul dracu. E o scorbură veche, dar e liniștită. E acel loc în care Constituția statală îți dă dreptul de a avea cearcăne, și nu de la oboseală...

           Fiecare gest și reacție aparent exagerată are o justificare solidă, pentru că dezastrul ce se scurge nu a fost greu de văzut. Solidă, lichidă...cui îi mai pasă când...