Saturday, September 17, 2016

Ultima zi de vară (același nimic)

                   În ultima zi de vară, soarele o să-ți ardă cel mai tare pielea. În ultima zi de vară ai să vezi cum cerul ia foc, iar insecte se vor îneca rapid. La final nu va mai rămâne decât frigul...
 
                    Dezamăgirea este unul dintre cele mai frecvente sentimente regăsite la specia umană. Și de ce n-ar fi? Mereu e cineva acolo care poate să-ți inducă starea, dacă nu chiar și cel ce apare de atât de multe ori în fața ta când te privești în oglindă. Dezamăgirea este precum cheia de la o garsonieră jegoasă, ce accidental ți-a căzut în scurgerea de la cadă, și acum ești blocat pe interior. Știu că e ciudat să ți se întâmple asta chiar în contextul în care tot ce ai fi vrut, era să ieși afară. 
                    Furia constituie momentul în care ai realizat că nu ți-ai făcut o cheie de schimb, și nu mai e nimeni altcineva care să aibă o dublură. Nu ai altă soluție atunci decât să spargi ușa cu piciorul și să pleci cât mai grăbit, indiferent de consecințele de după. Într-un final reușești să te întorci, și realizezi că nu mai aveai nimic din tot ce îți era drag. Atunci intervine starea de cătrănire, când nu-ți mai rămâne nimic altceva de făcut, în afară de a dormi. Suspectezi ceva, dar visele sunt cele care îți dezvăluie cu adevărat faptul că nimic n-a fost cu adevărat al tău și nici nu va fi vreodată..

              Chiar dacă ultimele rânduri scrise par absurde, sensul acestora constituie un model psihologic fidel de asemănător cu al multor persoane din prezent. Nu este dificil să ajungi în acel punct pentru că de cele mai multe ori ai nevoie doar de un bilet "dus". Nu este dificil să înțelegi prea multe aspecte, dat fiind faptul că atunci când privești de cele mai multe ori în jurul tău conștientizezi că n-ai de ales. Poți deveni un soi de monstru din nevoia de a supraviețui, dar acesta reprezintă mereu primul pas, și apoi devine un cerc vicios în felul următor...
                   Ești dezamăgit de cei apropiați sau de cei ce ai vrea să-i ai aproape! Ești dezamăgit de tine pentru că mereu ajungi la concluzia că tu ai fost de vină pentru nerecunoștința lor, indiferent de eforturile făcute. Mereu e vina ta! Ești furios pe faptul că oameni îmbrăcați la costum aproape că mor înecați cu friptură și vinuri scumpe, în timp tot ce tot tu trebuie să-i ajuți pe cei nevoiași chiar dacă ți se rup tenișii din picioare, și de cele mai multe ori ai în coșul de cumpărături doar o pâine feliată! Ești furios amintindu-ți de toți cei care te-au desconsiderat încă din copilărie, și cel mai probabil au vrut doar să te bată și să te scuipe-n față. Ești furios și din cauza celor ce ar fi trebuit să-ți ofere o educație, dar n-au știut decât să te desconsidere și ei la rândul lor.
                 Ești cătrănit pentru că fiecare dintre ființele ce le considerai cele mai frumoase, dispărea precum o picătură de apă pe asfaltul încins. Uneori tot ce-ți mai rămâne e să aștepți, o viitură ce cu puțin noroc o să radă tot ce te înconjoară. Ești cătrănit pentru că mereu te simți cu un pas în urmă indiferent de ce ai reușit. Cineva cu m-ai multă speranță decât mine a comparat oamenii cu florile, și eu i-am spus că aș prefera să fiu un cactus. Ești cătrănit pentru că de foarte mulți ani ai încercat să fi mai mult decât un decupaj de carton, dar străzile goale și tavanele ți-au ținut cel mai mult companie.

                  Unde ești tu omule cu linguri?

                    
                    
                     
            

             


Saturday, September 3, 2016

Chris, dar nu Cornell


                S-a făcut deja destul de târziu, dar asta nu înseamnă nimic de cele mai multe ori. Acum mai este doar cântecul greierilor și cele câteva stele ce pot fi zărite pe cerul Bucureștiului. Aceiași stea poate s-o vadă și cineva aflat la sute de kilometri distanță de tine, dar de cele mai multe ori tu nu ocupi nici măcar un metru cub de spațiu. În astfel de momente ești doar zecimală deasupra conceptului de inexistență, chiar mai puțin atunci când dormi adânc. Ei au câștigat, iar tu apuci doar ce a mai rămas. Se putea mai rău. În lumea asta mereu o să se poate mai rău..
                 Acum îmi amintesc mult mai bine ce s-a întâmplat. La nici o săptămână după ce ai plecat, am găsit un smoc de păr albastru la capul patului. De ai putea ști felul în care m-am simțit, și cum mă simt încă acum în timp ce scriu aceste rânduri. Nu cred că am să-ți vorbesc vreodată direct despre asta, dar am să-ți las ceva scris...chiar dacă probabil n-ai să citești vreodată. N-am de ce să mă plâng pentru faptul că n-am reușit să ajung pe nicăieri vara aceasta, Ar fi fost stupid dat fiind faptul că mereu se iveau obstacole, dar cel puțin acum am primit ceva mult mai frumos la schimb.Toate zilele petrecute cu tine, chiar și cele în care nu mai știam cum să te opresc din plâns, sau trebuia sa te scap rapid de răceală. De-ar putea fi de mii de ori mai multe..
                  Nu știu dacă ți-a dat seama vreodată, ce eu nimic din ce fac și ce spun, nu este la întâmplare. Se aplică și pentru jocul acela ce l-am jucat cu o seară înainte să pleci. Când ți-am spus de faptul că prezența ta provoacă, mă refeream strict la mine. Nu-mi pasă ce zic ceilalți din jurul tău, pentru că majoritatea și-au dovedit caracterele abjecte ce le anticipam de la bun început. Din păcate tu ai nevoie de prea mult timp pentru a putea vedea toate astea. Mi-ai spus că ești și tu conștientă de acest aspect, iar eu ți-am afirmat faptul că mă regăsesc în același context, cu toate că alegerile mele sunt diametral opuse. Îmi pun prea multe întrebări în acest sens, iar răspunsurile mă sperie de fiecare dată..
                      Revenind la problemă, nu cred că am reușit totuși vreodată să înțeleg cum am ajuns în acest punct. Ce știu în mod clar, este că atunci când îți văd mutra, simt ceva cu care nu sunt familiar. În mod obișnuit acel ceva vine cu mâncarea nesănătoasă, băuturile alcoolice și ocazional "reușitele profesionale". Cred că oamenii îi spun FERICIRE, dar există un revers nenorocit al medaliei în cazul tău. Mă refer la toate acele momente în care trebuia să ne luăm rămas bun, indiferent care dintre noi doi ar fi trebuit să plece. Dacă sufletele ar exista cu adevărat, aș sta cu chirie în trupul tău..dar cred că ți-am zis asta într-o seară când așteptam trenul. În perioada respectivă obișnuiau să mă salveze aventurile nenorocite din Drumul Taberei. Există totuși mai multe laturi pentru care toate acele divergențe, erau și încă sunt. În primul rând, de cele mai multe ori nu aveam nici cea mai vagă idee când o sa ne mai vedem sau dacă o să ne mai vedem vreodată. Viața este ca un oraș cu multe cartiere nenorocite și nu ști în care dintre ele poți să nimerești.
                       Stresant este și gândul că după o perioadă lungă în care ești plecat, să nu mai poți recunoaște o persoană. Foarte teamă îmi era de faptul că tu nu ai mai fi reușit să te identifici cu mine, dar cea mai sufocantă era împăcarea cu ideea că de-a lungul timpului ai fost mereu a altcuiva, și asta nu se va schimba prea curând. E perfect de înțeles pentru că știu și eu prea bine cine sunt, iar oglinzile de acasă nu prea obiceiul să mintă. Mi-ai confirmat faptul că îți plac oamenii exotici, iar eu n-am absolut nimic de oferit în acest sens. De asta vorbesc cu tine, atât de rar și cel mai probabil în timp ce eu scriu aceste rânduri devorat de țănțari, iar tu ești la cel mai mare party din Europa de est.

  Tu nu te uiți la steaua de o văd și eu acum pe geam.



                                                                                                     (text scris la data de 6 august 2016)