Încăpățânarea virtuoasă este produsul instinctului de autoconservare implacabil, ce nu se poate depăşi.
Individul consideră că deține adevărul întrucât acționează conform propriului set de valori.
"Așa vrea!", voința în acest sens se manifestă ca o supremație a ego-ului.
Este inutil să încerci să îi demonstrezi că acțiunile lui sunt greşite, întrucât ele se bazează pe un raționament ce derivă din instinctul prim, acela de autoconservare. Individul îşi va apăra setul de valori prin argumentul tacit şi insolubil "pentru că aşa vreau". Însă argumentul rostit va părea rațional.
Un argument nu poate fi corect sau greşit, pentru că este subiectiv, chiar dacă se bazează pe adevăruri universale, deoarece individul le va transfigura prin intermediul percepției lui, prin prisma sa, a experiențelor anterioare, în aşa fel încât îi vor fi favorabile.
Individul are dreptul prin natură să afirme că posedă adevărul. "Pentru că aşa consider!" este aşadar "pentru că aşa vreau!". După cum afirmă şi Nietzsche "eu vreau" intersectează ideea supremației ego-ului. "Eu trebuie să am dreptate pentru a exista mai presus de ceilalți, pentru a le fi superior, pentru a le supraviețui."
Încăpățânarea este astfel un drept natural.
PARADOXUL EGO-ULUI.
(Teza şi antiteză)
Sinucigaşul îşi neagă instinctul de autoconservare prin acțiunea de a-şi curma viața?
Sinucigaşul demonstrează că este incapabil de o opinie sau că este indiferent față de a se afirma superior celorlalți.
Dacă sinucigaşul a renunțat la orice speranță înseamnă că acesta se dă bătut, este învins de ceilalți, deoarece experiențele de natură socială l-au nedreptățit şi l-au asuprit. În urma conflictelor cu semenii săi, victima consideră că trebuie să pună capăt suferinței.
Din această perspectivă, sinucigaşul este dominat şi doborât. Suferința îl face să renunțe la dreptul său natural de a se proteja şi devine inferior semenilor săi ce i-au pricinuit nedreptatea.
Însă sinuciderea ar putea fi, în esență, chiar opusul acestei reguli a supremației celui mai puternic, cel puțin în mintea făptaşului.
Ar putea fi sinuciderea o exclamare tacită a mândriei, declanşând un sentiment de superioritate în amara tristețe şi dulcea nebunie cu care sinucigaşul se confruntă?
Deposedatul fățarnic al dreptului său natural de a se conserva spune STOP pentru a-şi opri umilința resimțită în inconştient? Umilința ego-ului de A SUFERI (de a fi afectat) din cauza nedreptăți celorlalți.Sinucigaşul îşi curmă existența mizerabilă pentru a nu fi mâncat de mulțime?
Sinuciderea este paradoxul prin excelență al unei legi prestabilite a naturii.
Individul se deposedează de darul divin pentru a-şi crea impresia că este în controlul propriului destin şi că poate ieşi din capcana în care este prins?
Aşadar, este sinucigaşul un învins sau o persoană mândră până în patologic? Este lipsit de încăpățânare sau este atât de convins de faptul că recurgând la o metodă atât de drastica îşi va dovedi superioritatea?
(Scris de Octavia)
